Există un moment al zilei în care, în mod normal, ar trebui să se termine tot ce ține de ceilalți și să înceapă timpul nostru. Nu există o oră universală pentru asta. Pentru unii poate fi 18:00, pentru alții 20:00 sau poate chiar mai târziu. Ideea este că, la un moment dat, ziua de muncă se termină, conversațiile se răresc, oamenii își văd de casele lor, iar telefonul ar trebui să devină, în sfârșit, doar un telefon. Numai că lucrurile nu mai funcționează chiar așa. La 21:47 poate apărea un mesaj de la un coleg, la 22:15 unul de la un client, iar la 23:03 un prieten care întreabă ceva ce, fără nicio problemă, ar fi putut întreba și mâine. Și, deși nu ești obligat să răspunzi, apare acel mic disconfort: ai văzut mesajul, știi că omul așteaptă un răspuns și începi să te întrebi dacă nu cumva ar trebui să răspunzi.
Probabil aici s-a produs una dintre cele mai mari schimbări din ultimii ani. Nu doar că avem posibilitatea de a comunica oricând, ci am ajuns să considerăm normal ca oamenii să fie accesibili oricând. Telefonul ne-a oferit libertatea de a putea lua legătura cu oricine, aproape în orice moment, dar libertatea aceasta s-a transformat treptat într-o așteptare. Dacă ai telefonul la tine, înseamnă că poți fi contactat. Dacă ai internet, înseamnă că poți răspunde. Dacă mesajul apare ca „văzut”, înseamnă că celălalt știe că l-ai citit, iar dacă ești online, devine și mai greu de explicat de ce nu ai răspuns.
Cu ani în urmă, lucrurile erau mult mai simple. Dacă sunai pe cineva și nu răspundea, exista o explicație foarte simplă: poate nu era acasă, poate era ocupat, poate nu auzise telefonul. Astăzi, telefonul ne spune aproape tot. Știm când cineva a fost online, când a citit un mesaj și uneori chiar dacă a început să scrie și s-a răzgândit. Dintr-o dată, absența unui răspuns nu mai pare o simplă absență, pare o alegere. „A văzut și nu mi-a răspuns” a devenit o propoziție pe care o auzim și o folosim atât de des încât nici nu mai observăm cât de mult s-a schimbat relația noastră cu timpul celuilalt.
Poate că una dintre cele mai mari probleme este că am început să confundăm timpul liber cu timpul disponibil. Dacă cineva este acasă, presupunem că are timp. Dacă este weekend, presupunem că are timp. Dacă este în concediu, cu atât mai mult. Numai că faptul că nu lucrezi nu înseamnă că timpul respectiv este liber pentru oricine are nevoie de ceva de la tine. Poate că în seara aceea omul vrea să stea pe canapea, să citească, să se uite la un film sau pur și simplu să nu vorbească cu nimeni. Poate că a avut o zi grea și nu mai are energie să răspundă la întrebări. Poate că nu are niciun motiv special. Pur și simplu nu vrea să fie disponibil. Și, în mod normal, acesta ar trebui să fie un drept destul de simplu.
Problema este că am ajuns să simțim nevoia de a ne justifica timpul. Dacă nu răspundem, trebuie să existe un motiv. Dacă răspundem după câteva ore, simțim nevoia să explicăm. „Scuze, eram la muncă”, „scuze, eram la duș”, „scuze, am fost ocupat”, „scuze, am adormit”. Rareori spunem doar „nu am vrut să răspund atunci”, pentru că sună prea direct. Parcă trebuie să demonstrăm că absența noastră a fost justificată de ceva suficient de important. De parcă simplul fapt că aveam nevoie de câteva ore în care să nu interacționăm cu nimeni nu ar fi un motiv suficient.
Același lucru se întâmplă și la serviciu. În teorie, programul de lucru are un început și un sfârșit. În practică, telefonul și laptopul au făcut ca granița dintre cele două să devină tot mai neclară. Dacă poți răspunde la un email de acasă, de ce să nu o faci? Dacă poți rezolva ceva în zece minute, de ce să lași pentru mâine? Dacă un coleg are o întrebare, de ce să nu-i răspunzi rapid? Problema este că cele zece minute de astăzi se adună cu cele cincisprezece de ieri și cu mesajul de sâmbătă dimineața, iar la final ajungi să nu mai știi când ai terminat, de fapt, munca.
Nu toate mesajele trimise seara sunt o problemă și nici orice apel primit în weekend nu este o încălcare a unei limite. Sunt situații în care chiar este nevoie de un răspuns rapid, iar în anumite profesii disponibilitatea face parte din responsabilitățile jobului. Problema apare atunci când excepția devine regulă și aproape orice lucru ajunge să fie tratat ca urgent. „Când ai timp, uită-te puțin”, „e ceva rapid”, „nu durează mult”, „știu că e târziu, dar...” sunt formule pe care le-am auzit cu toții. Și poate că tocmai pentru că fiecare solicitare luată separat pare mică, nu observăm cât de mult ne ocupă, în timp, din viața personală.
În plus, nu mai este vorba doar despre muncă. Prietenii, familia, grupurile de WhatsApp, rețelele sociale și toate celelalte forme de comunicare au intrat în același spațiu. Telefonul a devenit locul în care se întâlnesc toate viețile noastre. Ai terminat programul, dar grupul de la serviciu este încă acolo. Ai ajuns acasă, dar cineva îți trimite un videoclip. Ești la cină, dar apare o notificare. Te uiți la un film, dar telefonul vibrează. Te-ai băgat în pat, dar înainte să adormi mai verifici o dată dacă nu ai primit ceva.
Și poate cea mai ciudată parte este că uneori nici nu mai așteptăm să ne caute cineva. Ne verificăm singuri telefonul, din obișnuință, din plictiseală sau din curiozitate. Pentru că am ajuns să asociem liniștea cu faptul că „nu se întâmplă nimic”. O plimbare fără telefon pare aproape incompletă, o masă fără să verificăm notificările ni se pare greu de imaginat, iar câteva ore fără să știm ce se întâmplă online pot produce o senzație ciudată de desprindere. Suntem conectați aproape permanent și, tocmai de aceea, poate că ne este din ce în ce mai greu să fim cu adevărat prezenți în locul în care ne aflăm.
Nu cred că soluția este să ne întoarcem în trecut sau să renunțăm la tehnologie. Telefonul ne face viața mai ușoară în nenumărate feluri și ne permite să păstrăm aproape oameni care altfel ar fi la mii de kilometri distanță. Problema nu este că putem comunica oricând. Problema este că am început să credem că trebuie să comunicăm oricând. Sunt două lucruri foarte diferite.
Poate că avem nevoie să ne obișnuim din nou cu ideea că un mesaj poate aștepta, că nu orice apel pierdut este o problemă, că faptul că ai fost online nu înseamnă că erai disponibil pentru o conversație și că poți avea telefonul în mână și totuși să nu vrei să vorbești cu nimeni.
Poate că avem nevoie să ne recuperăm puțin granițele. Să lăsăm telefonul într-o altă cameră seara. Să nu răspundem la mesajele de serviciu după o anumită oră, atunci când natura jobului permite acest lucru. Să nu mai simțim că trebuie să oferim explicații pentru fiecare întârziere. Să fim capabili să spunem „vorbim mâine” fără să ne simțim vinovați.
Pentru că, până la urmă, faptul că cineva ne poate contacta nu înseamnă că are automat acces la timpul nostru. Disponibilitatea este ceva ce putem oferi, nu ceva ce ceilalți ar trebui să presupună că le aparține.
Poate că întrebarea nu este, de fapt, când am devenit disponibili 24/7. Probabil că nu a existat un moment precis. A fost o schimbare lentă, făcută din notificări, telefoane, mailuri, grupuri și mici excepții care au devenit obiceiuri. Întrebarea mai interesantă este dacă vrem să rămânem așa. Pentru că tehnologia poate să ne țină conectați la toată lumea, dar asta nu înseamnă că trebuie să fim accesibili tuturor, tot timpul. Uneori, cel mai sănătos lucru pe care îl putem face este să închidem telefonul, să lăsăm mesajul pentru mâine și să ne amintim că viața personală nu este o pauză între două notificări.
Comentarii